Archive for februarie 2014

O voce limpede și răsunătoare precum țipătul unui fenix pe Muntele Cimmabar,

O voce limpede și slobodă precum chiuitul vioi al unui cocor în plutire pe cerul albastru,

O voce tremurândă de durere precum vaietul corzilor de pi pá, […]

Spectatorul străbate curcubeul emoțiilor și lăcrimează.

Aceasta este arta unui Gwangdae, într-adevăr exigentă.
(Sin Jae-hyo, Cântecul unui Gwangdae)

 
 
Origini și evoluție
Pansori (판소리) este un amestec de teatralitate, muzică vocală și de percuție, interpretat de un cîntăreț (gwangdae sau sorikkun, 광대 / 소리꾼) și un toboșar (gosu, 고수) care bate ritmul la un tambur. Termenul pansori este derivat din pan („loc în care se adună mulți oameni”) și sori („sunet” sau „cântec”). Cele mai importante elemente în Pansori sunt prezența de spirit a cântărețului, conținutul narativ, virtuozitatea vocii și gesticulațiile teatrale. Vocea, perfecționată prin disciplină de-a lungul timpului, poate reda reda cele mai subtile detalii ale poveștii. Valoarea narativă a vocii este pusă în evidență și de estetica minimalistă specifică reprezentațiilor de Pansori: costumația simplă a interpreților, rogojina din bambus, gesticulațiile, decorul și ambianța redate prin simpla mânuire a evantaiului din hârtie de orez.

Cântecele Pansori au fost descoperite în sud-vestul Coreei în secolul al XVII-lea, când un oficial trimis de guvern în provincia Jeolla a luat parte în satul lui natal la o interpretare a Cântecului lui Chunhyang, una dintre cele mai cunoscute opere. La scurt timp, el a cules povestea în scris și astfel a realizat prima transcriere a unei interpretări Pansori. Provincia Jeolla este recunoscută ca leagănul artelor tradiționale coreene și mulți interpreți de Pansori își au și astăzi locurile natale acolo. Cânturile au rămas în tradiția orală a oamenilor de la sat până târziu în secolul al XIX-lea, când au dobândit statut și rafinament literar, fiind astfel cunoscute și apreciate de elita aristocrată (yangban) din mediul urban. Fundalul, personajele și situațiile din universul Pansori sunt înrădăcinate în perioada domniei regelui Yeongjo al dinastiei Joseon (1392-1910).

Cântărețul există pe scenă atât ca narator cât și ca actor. O povestire întreagă, numită madang, ține ore întregi. Cele mai importante și cunoscute metode de a interpreta Pansori sunt: gyemyeonjo, prin care se exprimă tristețe, pyeongjo prin care se exprimă sentimente de seninătate și liniște, ujo pentru momente solemne și grandioase, în timp ce gyeongdeureum exprimă veselie, iar seoleongje entuziasm și determinare.

Pansori a apărut ca o formă de divertisment în piața publică, la periferia unui ritual șamanic indigen, numit gut. Primii cântăreți Pansori erau artiști populari care asigurau acompaniamentul muzical pentru ceremonia gut. Ei îmbinau elemente din muzica ritualică și psalmodii cu tradițiile vocale, lirice și narative ale vremii. Acești interpreți făceau parte dintr-o breaslă de actori itineranți, pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei sociale. Statutul lor era moștenit în familie și nu aveau voie să aibă alte meserii. Majoritatea erau oameni fără carte, ceea ce explică dificultatea de a găsi astăzi referințe istorice sau orice documentație muzicală de la acea vreme.

Una din caracteristicile unice ale șamanismului coreean este că reprezintă o expresie a vocii celor oprimați. Această expresie poartă numele de han, un amestec de tristețe, dor, regret și amărăciune despre care se spune că este specific poporului coreean. Cei năpăstuiți s-au folosit de formele artistice ale șamanismului ca să-și satirizeze opresorii și realitatea apăsătoare.
În practicile șamanice, femeile împărtășeau realitatea vieții lor, care deseori a fost realitatea vieții de concubină (gisaeng). Cea mai mare parte a concubinelor erau sclave aflate în proprietatea statului și care moșteniseră titulatura de gisaeng, în timp ce altele erau „adoptate sau vândute din familii sărace”. Fiicele concubinelor erau sortite să devină gisaeng la rîndul lor, la fel ca unele fete de șamani.
Concubinele gisaeng erau educate în arta muzicii, dansului, poeziei, a caligrafiei și țesătoriei, pentru a fi apreciate de bărbați. În timpul dinastiei Joseon, concubinele au fost singurele femei care au primit o educație formală de calitate și singurele care se puteau asocia liber cu bărbații. Cu toate acestea și în ciuda faptului că erau privite ca artiști, ele purtau stigmatul moravurilor ușoare și reprezentau o amenințare pentru rânduirea neo-confucianistă (Pilzer, 2006).

După căderea dinastiei Joseon și invazia japonezilor în 1910, a urmat o perioadă dificilă pentru transmiterea cânturilor Pansori. O mână de intelectuali naționaliști a început să studieze artele tradiționale coreene în perioada 1930-1940 și a acordat o atenție specială tradiției Pansori. Ei au mers din sat în sat și au luat interviuri maeștrilor interpreți, apoi au publicat cărți despre arta lor, ca să inspire patriotism poporului coreean asuprit.

Amenințată de modernizarea accelerată a Coreei de Sud după Războiul Civil, opera tradițională Pansori a fost clasificată Proprietate Culturală Națională Intangibilă în anul 1964. Această măsură a provocat o reacție de susținere în lanț la nivelul instituțiilor, care a dus la renașterea acestei tradiții. Ironia face că evoluția recentă este tocmai rezultatul procesului de păstrare originală a cântecelor Pansori, întrucât arta improvizației tinde să dispară în favoarea invaziei de texte gata tipărite. Puțini sunt cântăreții care mai știu astăzi să improvizeze cu adevărat, iar publicul este din ce în ce mai puțin receptiv la aceste subtilități și la originalitatea limbajului. UNESCO a inclus tradiția Pansori în Patrimoniul Oral Intagibil al Umanității pe 7 noiembrie, 2003.
 
 
Tematica cântecelor Pansori
Inițial au fost 12 cânturi, dar numai cinci au supraviețuit până în zilele noastre.

Chunhyangga (춘향가, Cântecul lui Chunhyang) este cea mai cunoscută operă Pansori și cea mai variată din punct de vedere muzical, literar și dramatic. Deși are la bază cântece tradiționale mai vechi, a fost compusă în forma actuală în anii 1870 de către Shin Jae-Hyo, compozitor și critic de Pansori. Povestea se desfășoară în Namwon, provincia Jeolla și vorbește despre iubirea dintre Chunhyang, fiica unei concubine și Yi Mongryong, fiul magistratului din oraș. Cei doi se îndrăgostesc la prima vedere, iar mama fetei, concubina Wolmae și servitorul lui Yi Monryong, Pangja, îi ajută să se căsătorească pe ascuns. La scurt timp însă, Mongryong este nevoit să își urmeze tatăl la Seul, iar în locul acestuia vine în oraș un magistrat corupt.

Noul oficial are mai mult talent pentru petreceri și femei decât pentru munca adminstrativă și după ce o descoperă pe Chungyang, o silește să-i fie concubină. Ea refuză și ajunge în închisoare, condamnată la moarte. Mongryong o salvează în ultima clipă, revenit în oraș în taină ca inspector regal, după ce a câștigat primul loc la examenele naționale. Magistratul viciat este pedepsit, iar Yi Mongryong și Chunhyang trăiesc o viață lungă și fericită.
În anul 1969, maestrul Park Dong-jin a interpretat Chunhyangga timp de 8 ore fără întrerupere, spre uimirea celor prezenți. Versiunea originală nu era atât de lungă, dar opera a fost dezvoltată de-a lungul timpului prin intermediul interpreților care au adăugat noi tehnici, melodii și povești.

Fragmentul „Sarang-ga” din „Cântecul lui Chunhyang”, interpretat de Ahn Sook-sun, Yi Bong-geun și Jo Yongsu

Heungbuga (흥부가) numită și Bak taryung (Cântecul seminței de tâlv), este o altă operă cunoscută din repertoriul Pansori. Heungbu, un băiat sărac dar cu suflet bun și cel mai tânăr dintre doi frați, găsește o rândunică cu un picior rupt pe care o ia să o îngrijească. La scurt timp, rândunica însănătoșită vrea să îi răsplătească bunătatea lui Heungbu și îi aduce o sămânță de tâlv. Heungbu plantează sămânța și descoperă că planta dă fructe pline de comori. La auzul acestor întâmplări, Nolbu, fratele răutăcios și lacom al lui Heungbu, devine invidios și rupe piciorul unei rândunici în mod intenționat. În loc să o îngrijească, el o leagă cu un fir de ață și o obligă să îi aducă aceleași bogății ca fratelui său mai mic. Rândunica ajunge la Crăiasa Rândunicilor și îi aduce și lui o sămânță de tâlv. Nolbu o plantează, dar când planta dă rod, din fructe nu ies comori ci spirite rele.

Jeokbyeokga (적벽가) repovestește legenda chinezească a Bătăliei de la Stâncile Roșii, din Epopeea celor Trei Regate. După ce și-a pierdut strategul său încredere într-un complot pus la cale de Cao Cao, generalul Liu Bei merge la Zhuge Liang, un geniu al strategiei. În bătălia de la Powang’po, Liu Bei și Zhuge Liang au o victorie ușoară. Zhuge Liang merge apoi la reședința lui Sun Quan și îl instigă pe strategul acestuia, Zhou Yu, astfel încât să i se alăture în lupta împotriva lui Cao Cao. În ajunul Bătăliei de la Stâncile Roșii, soldații lui Cao Cao sunt beți, cu dor de casă și se așteaptă la o luptă sângeroasă. Între timp, Zhuge Liang oferă o rugăciune rituală către Ceruri, să trimită un vânt care nu ar bate în mod obișnuit pe timp de iarnă. Divinitatea răspunde trimițând Vântul de Sud-Est, cu ajutorul căruia Zhuge Liang înfrânge definitiv armata lui Cao Cao. Încercând să scape, Cao Cao este capturat de către Guan Yu, un războinic nobil. Acesta își amintește însă o favoare pe care Cao Cao i-a făcut-o odată și îi dă drumul. Jeokbyeokga este considerat cel mai dificil Pansori, deși este scurt. Pentru a-l interpreta este nevoie de o voce masculină puternică.

Simcheongga (심청가) este povestea unei fete pe nume Sim Cheong și a tatălui ei orb, Sim Hak-Gyu, pe care lumea îl strigă Sim-Bongsa (Șim Orbul). Mama lui Cheong moare când o naște pe ea, iar tatăl ei rămâne fără ajutor. Când crește însă, Cheong are grijă de el cu devotament.
Într-o zi, Sim-Bongsa cade într-o râpă și este salvat de un călugăr budist. Acesta îi spune că Buddha îi va reda vederea dacă donează 300 de saci de orez templului său. Când Cheong află că niște marinari oferă oricât li se va cere pentru sacrificiul unei fete virgine, acceptă să fie luată de aceștia în schimbul a 300 de saci de orez. Marinarii voiau să sacrifice o tânără virgină către Regele Dragon al Mării, Yongwang, în schimbul jurământului că le va proteja vasele comerciale oriunde îi vor purta valurile.
După ce este aruncată în mare, Cheong se trezește în palatul Regelui Dragon, care emoționat de devotamentul ei filial, o trimite înapoi pe pământ învelită într-o floare de lotus, care este purtată către palatul împăratului acelui ținut. La vederea fetei, împăratul se îndrăgostește de ea și Cheong devine împărăteasă. Peste un timp, împărăteasa dă un banchet pentru toți orbii din regat, în speranța că își va regăsi tatăl. În cele din urmă, Sim-bongsa ajunge la festin, iar în clipa când aude vocea fiicei sale șocul este atât de mare încât își recapătă brusc vederea. În același timp, își recapătă vederea și ceilalți orbi veniți la banchet.
Simcheongga este cea mai tristă operă dintre cele cinci Pansori. Emoția din voce este mult mai importantă decât frumusețea ei: o voce frumoasă nu poate exprima bucuria și tristețea vieții. Ca să poată transmite durerea profundă a existenței, cântărețul are nevoie de o voce ca „geuneul” (umbrele), astfel că numai un maestru de Pansori poate cânta bine Simcheongga.

Transpunerea operei Pansori „Simcheongga” în musical – fragmentul când Cheong și tatăl său se regăsesc și acesta își recapătă vederea [aici o versiune subtitrată]

Despre Sugungga (수궁가) se spune că și-ar avea originea într-o fabulă din perioada de început a dinastiei Silla, despre o broască țestoasă și un iepure. Această operă burlescă este și cea mai captivantă, datorită personificării animalelor.
Regele Dragon al Mării de Sud suferă de o boală care poate fi tratată numai cu ficat de iepure. Prin urmare, regele convoacă Curtea și își trimite oficialii să aducă ficatul unui iepure. O broască țestoasă se oferă să meargă în pădure și să aducă un iepure. Țestoasa reușește să păcălească un iepure cu mirajul vieții îndestulate și fără griji de la palat. Iepurele află însă despre pericolul ce îl pândește și odată ajuns în fața regelui, îl convinge să-i dea drumul înapoi în pădure, explicându-i că ficatul lui este atât de căutat încât a fost necesar să îl ascundă într-un loc secret și, prin urmare, nu îl are la el. La auzul acestor vorbe, Regele Dragon al Mării de Sud îi dă iepurelui permisiunea să plece în pădure însoțit de broasca țestoasă, după ce iepurele promite că va reveni cu ficatul său. Odată ajuns în pădure, deși impresionat de loialitatea țestoasei către stăpânul său, iepurele se amuză pe seama prostiei lor și dispare în frunziș fără urmă.

Unul dintre principiile de bază în Pansori este că trebuie să fie interpretat în armonie cu Imyeon, ce poate fi tradus ca „imaginea lăuntrică“ a textului operei. Această filosofie descrie situația când un cântăreț reușește să exprime semnificațiile cele mai profunde ale textului Pansori, să picteze cu vocea decorul poetic și dramatic. În Pansori, momentele pline de intensitate sau tristețe sunt urmate de episoade vioaie și de satiră, pentru a reduce tensiunea acumulată.
 
 
Stiluri și interpreți
Cele mai cunoscute stiluri de interpretare sunt Dongpyeonje (Școala de Est) și Seopyeonje (Școala de Vest). Mai există și Școala Junggoje, dar aceasta nu a avut niciodată prea mulți adepți. Granița dintre școli este trasată de râul Seomjin, care curge printre dealurile și câmpiile provinciei Jeolla.

Dongpyeonje este specific zonei la est de râul Seomjin, în orașele Unbong, Gurye, Sunchang și Heungdeok. Stilul Dongpyeonje a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin maestrul Song Heungrok, supranumit „Regele Pansori”. Linia melodică predominantă este ujo, caracterizată de improvizații vocale (sigimsae) pline de virtuozitate, cu o notă puternic masculină. Prin urmare, maeștrii Dongpyeonje urmăresc un stil simplu dar ferm, în defavoarea unei voci grațioase și flexibile. Acest stil a fost apoi transmis lui Song Gwang-rok, Park Man-sun, Song Uryong, Song Man-gab și Yu Seong-jun. Printre maeștrii Dongpyeonje se numără și Kim Sejong, Jang Ja-baek și Park Gi-hong.

Seopyeonje a apărut în zona sud-estică a provinciei Jeolla, la vest de râul Seomjin, în orașele Boseong, Gwangju, Naju și Hwasun. Stilul a fost dezvoltat de maestrul Park Yujeon (1835-1906). Linia melodică e foarte diferită de Dongpyeonje, în parte deoarece pune accentul mai mult pe gyemyeonjo. Calitatea sunetului diferă în egală măsură, întrucât se folosesc mai multe ornamente și stiluri vocale. În plus, mișcările sunt atît de rafinate și sofisticate încât par a fi un dans în sine. Yi Nalchi, Kim Chae-man, Jeong Chang-eop, Kim Chang-hwan și Kim Bong-hak sunt câțiva dintre maeștrii Seopyeonje.

Stilul Junggoje a apărut în provinciile Gyeonggi și Chungcheong (în jurul capitalei Seul). Fondatorul lui a fost Kim Seongok, un alt maestru Pansori din secolul al XIX-lea. Se spune despre Junggoje că are la bază caracteristicile muzicii populare ale celor două provincii.
 
 
Spațiu de reprezentație
Reprezentația tradițională de Pansori are loc afară, într-un spațiu deschis (o curte sau o piață). Cântărețul (sorrikun) poartă costum tradițional hanbok și stă în picioare cu un evantai strâns într-o mână, se plimbă sau stă așezat pe rogojina de bambus. Evantaiul este fluturat pentru a pune în evidență mișcările interpretului, iar un evantai deschis anunță schimbarea sau finalul unei scene. La stânga cântărețului, stă așezat un toboșar (gosu) care bate ritmul la un tambur. Cântărețul alternează între pasaje vorbite în care abundă improvizația (aniri) și cântec (sori) pentru a spune o poveste care ține ore întregi. Fiecare povestire este cântată, prin descrieri detaliate ale scenei, inclusiv gândurile și acțiunile personajelor și recitată, prin rezumatul intrigii, schimbările de scenă și comentarii ce servesc ca pauză necesară după efortul pasajelor cântate.

Toboșarul bate un tambur în formă de butoi (buk, 북) pe partea dreaptă cu un băț din lemn de mesteacăn ținut în mâna dreaptă și coordonat cu palma și degetele mâinii stângi. Pe măsură ce opera progresează, tobarul produce deseori o exclamație de încurajare adresată cântărețului, numită chuimsae (추임새), ce se amestecă cu melodia și ritmul pe care le acompaniază. Chuimsae pot fi vocale simple fără sens, sau cuvinte scurte de încurajare. Este de așteptat ca și publicul să susțină cântărețul cu chuimsae, așa cum se întâmplă, de exemplu, la spectacolele de flamenco când spectatorii strigă încurajator „Ole!”. Chuimsae punctează de obicei finalul unui pasaj muzical.
O vorbă zice că „mai întâi este gosu, apoi sorikkun” și asta pentru că toboșarul este singurul ajutor pe care îl are cântărețul de-a lungul întregii opere, fiind responsabil să creeze o infinitate de variații ritmice, în acord cu cerințele textului și nevoile cântărețului.

Printre cei mai cunoscuți maeștrii cântăreți din secolul XX se numără Kim So-hee, Song Man-gap, Ahn Sook-sun, Im Bang-ul, Park Dong-jin, Il Dong-Bae, Kim Yeo-ran, Jeong Gwang-su, Park Cho-wol, Park Bong-sul, Han Seung-ho și Jeong Gweon-jin. Majoritatea acestor artiști au primit distincția Patrimoniu Viu al Culturii Naționale. Mulți dintre discipolii lor continuă arta Pansori, sunt activi pe scenă și au fost numiți la rândul lor Patrimoniu Viu al Culturii Naționale: Oh Jeong-suk, Seong Pan-rye, Seong Chang-sun, Cho Sang-hyeon, Park Jeong-ja, Song Sun-seop și Han Gab-ju.
 
 
Tehnica sunetului
Toți cei dedicați artei Pansori urmează patru pași esențiali pentru a deveni maeștrii interpreți:

(1) Contactul cu Pansori
Pentru unii, a deveni muzician ține de un talent înnăscut sau de un interes puternic pentru un anumit gen de muzică. Dar pentru mulți interpreți de Pansori deseori este vorba despre o legătură spirituală între propria lor ființă și experiența muzicală. Precum șamanii, majoritatea maeștrilor Pansori își descriu viața de interpret ca fiind destinul lor implacabil, iar primul contact cu aceste ritmuri este o experiență memorabilă: Pansori pune stăpânire pe tine până la punctul în care nu reușești să mai uiți clipa când ai ascultat muzica pentru prima dată, iar asta îți schimbă definitiv viața. În acest context, de obicei, tânărul muzician pornește în căutarea unui maestru care să îl ghideze în studiul artei Pansori.

(2) Învățătura de la un Maestru
Arta Pansori a fost mereu transmisă de la maestru la discipol într-un cadru restrâns și personal. De-a lungul acestui prim stadiu al instruirii, novicele învață tehnicile de bază ale interpretării muzicale și scenice, dar nu își dezvoltă calitățile vocale la nivelul unui gwangdae adevărat. În plus, el se familiarizează cu libretele lungi și cu specificitatea fiecărui text. Lecțiile se axează pe memorare și imitarea maestrului în prima parte, apoi practică individuală în a doua parte. În al doilea an de studiu, maestrul mai adaugă stilizări la linia melodică de bază, iar în al treilea an, demostrațiile au multe subtilități și stilizări, care necesită o voce bine antrenată pentru a le imita. Deși textele operelor se găsesc astăzi cu ușurință, tradiția transmiterii orale a libretelor continuă să predomine. Această metodă pedagogică este esențială pentru împărtășirea tehnicilor Pansori, și în cele din urmă, pentru procesul de a deveni maestru interpret. Descendența, sau calea de transmitere, este de primă importanță atât pentru novici cât și pentru maeștrii Pansori, care fac mereu referință la precursorii lor muzicali.

(3) Momentul dobândirii „Deugeum”
În traducere simplificată, deug vine din limba chineză și înseamnă „a dobândi, a atinge“, iar eum înseamnă „sunet“. Baek Daeung, un cercetător al tradiției Pansori, explică că deugeum reprezintă ultimul stadiu în antrenamentul unui cântăreț, scopul întregului său efort. Oricine a ajuns la nivelul deugeum are măiestria necesară să își comande vocea să exprime în mod firesc orice sunet din natură… fie că este vorba de cadrul natural sălbatic sau de emoțiile naturii umane, atât de prezente în textele Pansori (Baek Daeung, 1996).

Procesul de instruire culminează cu dobândirea unei voci perfecte, o experiență care are loc de obicei în munți. Această perioadă de studiu, cea mai solicitantă din punct de vedere fizic, ține în jur de 5 ani.
Experiența izolării și lipsurilor, de aspru efort fizic în speranța dobândirii „vocii”, este unul din elementele principale pe care se bazează viitoarea reputație profesională. Unii cântăreți își armonizează vocile cu murmurul pâraielor, alții se opresc lângă o cascadă pe care încearcă să o ‘îmblânzească’, în așa fel încât vocea lor să se înalțe peste învolburarea apelor, iar alții se ascund în peșteri, acolo unde își pot auzi în liniște ecoul vocii. Singurul martor al progresului lor este natura: oftatul vântului, alunecarea picăturilor de ploaie, căderea frunzelor, poezia șoptită a florilor care înfloresc și apoi se ofilesc, plutirea fulgilor de nea.
Autodisciplina legendară a cântăreților de Pansori din trecut a dat naștere la tot felul de povești, majoritatea la granița între mit și realitate. Spre exemplu, se spune că momentul când coardele vocale încep să sângereze, reprezintă o răscruce în ritul de trecere al cântărețului.
Puțini sunt astăzi cei care perseverează într-atât de mult încât să evite comfortul vieții moderne în schimbul unei voci autentice. Cu atât mai mult cu cât tehnologia de înregistrare audio performantă și foarte accesibilă, precum și mijloacele de comunicare în masă amenință metodele tradiționale prin care se transmite Pansori de la o generație la alta. Ca o soluție de compromis între trecut și prezent, majoritatea maeștrilor contemporani organizează vara o tabără de practică departe de oraș, de obicei la un templu budist în munți.

Un ideal cultural înrădăcinat în Coreea și în restul Asiei de Est spune că pentru un om care are un mare talent, singurul mod în care poate ajunge la perfecțiune sau la adevăr, este să se desprindă de grijile existenței obișnuite și să se concentreze doar pe arta sa. Scopul suprem este transcendența. Prin detașare absolută, în special în mijlocul munților (referință către practicile, ritualurile și principiile șamaniste și budiste), artistul are capacitatea să facă o călătorie mentală, fizică și spirituală completă întru desăvârșirea artei sale (Willoughby, 2002).


 
(4) Renașterea ca Maestru
O practică comună în trecut, dar devenită rară astăzi, era ca după perioada de studiu alături de un maestru și retragerea în munți, tânărul cântăreț de Pansori să urmeze o viață de interpret itinerant. Viața pe drumuri îi oferea posibilitatea să participe la competiții muzicale și festivaluri populare, iar asta însemna o practică vocală continuă prin care își păstra suplețea vocii dobândite cu greu.
În tot acest timp, interpretul încerca să își cultive o reputație profesională și să se distingă prin creativitate și varietate în stilurile vocale abordate. Asta îi deschidea calea de a deveni maestru spre sfârșitul vieții, de a se înconjura de discipoli cărora să le transmită arta sa în cadrul unei școli fondate cu propriile puteri (Pihl, 1994).

Numeroși cântăreți de Pansori interpretează mult peste vârsta bătrâneții și se spune că această continuitate le aduce mai multă profunzime în expresie odată cu trecerea anilor, întrucât Pansori provoacă schimbări la nivelul coardelor vocale, iar vocea lor devine mai puternică.
Cântărețul dobândește și o abilitate mai subtilă, de a-și controla respirația. Deși folosește doar respirația abdominală, tonalitățile înalte se produc când aerul este împins printre coardele vocale și laringe, ceea ce creează o voce răgușită și aspră în comparație, de exemplu, cu vocea cristalină din bel canto. O voce scorțoasă este însă esențială în exprimarea pasajelor pline de dramatism. În plus, o voce bună nu este apreciată în totalitate dacă interpretul nu face un efort fizic extraordinar. Doar printr-un antrenament nemilos și susținut poate ajunge să-și stăpânească vocea de-a lungul unui Pansori întreg, ce poate dura 8-9 ore. Acestei tehnici, folosite îndeosebi la textele mari, i se spune „să cânți precum vorbești și să vorbești precum cânți”. Odată ce interpretul stăpânește metoda, poate cânta ore întregi fără să își piardă respirația.

Chae Sujeong, maestru Pansori și profesoară la Ewha Womans University, explică de ce Coreea a dezvoltat o estetică pentru vocea răgușită: „Cred că are legătură cu faptul că oamenii au trăit sentimentul han, că au avut o viață grea din copilărie, iar asta i-a afectat puternic. Avem un proverb, seng-ro-byeong-sa [naștere-trudă-boală-moarte]. Dar în cazul Coreei, han are și altă latură. Viața și practica unui cântăreț Pansori este o experiență profund solitară și complet epuizantă. Studiezi și iar studiezi, în încercarea de a ajunge cineva. Te zbați mereu pentru a reuși să atingi un nivel artistic superior. Dar nu te poți ridica la acel nivel fără singurătate. Așa că trebuie să trăiești singur. Acesta este sunetul simțirii han. Aceasta este deseori și povestea poporului coreean.”
 
 
Revenirea operei Pansori în epoca contemporană
Cine sunt discipolii artei Pansori astăzi? Poate fi oricine, de la studenți la canto care își iau ca specializare Pansori, la cluburi tematice pentru liceeni, casnice, pensionari, profesioniști din alte domenii și pasionați de folclor.

Școlile de Pansori
În școlile de Pansori din Coreea și din lumea occidentală, fiecare student aduce la cursuri un reportofon, înregistrează părți din lecție și are datoria să practice apoi singur acasă. La clasă, studenții primesc libretul operei studiate, iar maestrul predă prin „metoda ecoului”: mai întâi cântă singur pasajele, ca model, iar studenții încearcă apoi să imite cât mai bine cu putință. Deseori, maestrul numește individual câte un elev să cânte, pentru ca fiecare să se poată auzi și să își poată înțelege mai bine greșelile. Atunci când este nevoie, maestrul sparge versurile în cuvinte și modelează fiecare silabă în parte pe un tempo încetinit, pentru ca studenții să poată prinde subtilitățile sunetelor sau să poată cânta clar fiecare notă înaltă.

Lecție de Pansori, demonstrație profesor – fragmentul „Sarang-ga”, din „Cântecul lui Chunhyang”

Lecție de Pansori, practică cu un student – fragmentul „Man Chom Cheong San”, din „Cântecul lui Chunhyang”

Teatru, muzical și film
„Cântecul lui Chunhyang” a fost adaptat în zeci de filme, cea mai recentă versiune aparținându-i regizorului Im Kwon-taek, „Chunhyangdyun” (2000). A fost apoi adaptat pentru serialul coreean „Delightful Girl Choon-Hyang” și a stat la baza unui musical pentru copii în limba engleză. Spectacolul a ajuns în turneu la numeroase festivaluri internaționale, precum Edinburgh Fringe Festival și Underbelly.
Postul de televizune MBC a debutat recent o emisiune dedicată artei Pansori, care reunește în scurte recitaluri cei mai cunoscuți maeștri Pansori ai momentului: „Pansori Masters’ Battle”.

Trailer „Seopyeonje” (1993), regia Im Kwon-Taek
 
Bibliografie
• Heather Willoughby, The Sound of Han: P’ansori, Timbre and a Korean Ethos of Suffering and Lament, 2002
• Lee Sang-Oak, Korean Language and Culture, 2008
• Marshall R. Pihl, The Korean Singer of Tales, 1994
• Lauren Rebecca Ash-Morgan, Korean Dance and Pansori in D.C., 2009
UNESCO Heritage, Pansori Epic Chant
• Wikipedia :
Pansori, Chunhyangga, Simcheongga, Heungbuga, Sugungga, Jeokbyeokga

Surse foto:
people.cohums.ohio-state.edu/bender4/eall131/EAHReadings/module02/m02korean.html
printempscoreen.com/le-pansori-par-jean-claude-lemenuel/
tour.boseong.go.kr/
frommers.com/destinations/jeolla-do/859408

Filmografie
Pansori tradition in UNESCO heritage
Seopyeonje (1993), regia Im Kwon-Taek
Chunhyang ( 2000), regia Im Kwon-Taek
Lineage of Voice (2008), regia Yeon-ah Paik
Beyond the years (2007), regia Im Kwon-Taek

Reclame

Read Full Post »